Diferenţa dintre cele două situaţii este imensă. În primul caz nu-ţi faci mari speranţe că se rezolvă ceva, dar în al doilea, drama e cu atât mai mare cu cât începutul a fost mai promiţător.
Cu cât încerci de mai multe ori să faci ceva, să ai mai multe “începuturi”, cu atât devii mai indiferent la ceea ce urmează, dacă se poate sfârşi sau nu din clipă în clipă. Pur şi simplu, devine o obişnuinţă.
Dar prima încercare “încununată” cu primul eşec, uneori îţi taie aripile, devii un înger condamnat pe veci să trăiască pe Pământ, te demoralizează total, mai ales în situaţia în care ai vrut cu adevărat să realizezi ceva. Poţi spune: “Ce rost are să mai încerc?”, ”De ce să mai greşesc o dată?” Şi aşa te închizi şi mai mult în tine, devii “mort” pe dinăuntru, lacrimile pun stăpânire pe tine…
E ca şi cum ai luat carnetul de conducere şi ai avut accident în primul kilometru. Nu mai reuşeşti să urci la volan, mai ales în situaţia în care au fost victime.
Cea mai frecventă situaţie la mine este cea în care “încep”, “ating” şi apoi “sfârşesc”. Şi atunci de unde să mai vină pofta de viaţă? Să simt că trăiesc şi eu pentru ceva…
Îmi spunea un prieten:”Vezi să nu fie prea târziu!”. Eu cred că nu e niciodată prea târziu. Într-o clipă poţi începe ceva nou, te poţi schimba complet…mai greu e să realizezi că se şi sfârşeşte…
Dacă ar fi să reducem la matematică toată problema, ar arăta în felul următor:
lim (sfârşit – început) = 0
sfârşit->∞
Nu ştiu de cine sau de ce depinde distanţa dintre început şi sfârşit. De fapt, în mare măsură depinde de noi, dar restul?…
… niciodata nu e prea tarziu …. intre alb si negru exista si … gri
Există, dar trebuie să treci şi prin alb şi prin negru ca să ajungi la gri…
De acord! De aceasta data “gri” a fost folosit ca simbol al nuantelor care, la randul lor, depind de capacitatea fiecaruia … Fericirea nu poate fi perceputa intens decat in antiteza cu suferinta, neimplinirile …
Right!:(